Mă încearcă o stare...a conștiinței de sine.
Simt schimbarea apropiindu-se... o simt ca pe-o minune care se naște din mine și mă copleșește... nu e minunea mea... doar pornește de undeva din sinele meu...dintr-un loc lăuntric, străin mie până acum. Se avântă spre cercurile exterioare ale ființei, cu atâta forță încât uneori mă sperie – atunci o simt străină și depărtată, deși nu e.
Nu știu de ce scriu tocmai azi...
Poate pentru că suntem în data de 27...
Poate din cauză că se apropie o noua vișiniadă...
Poate „scrisul de azi” e rodul discuției de ieri cu prietenul dintotdeauna...
Sau poate așa, pur și simplu, mi-a venit un dor nebun de a scrie... ceva.
La început am vrut să scriu despre magia cifrei 7, despre bunătatea Joker-ului și despre puterea lor de a revela...lucruri și ființe...dar asta va fi altă poveste...
Mai bine să revenim la titlu și la haioșenii...Unii știu ce înseamnă...titlul, nu haioșeniile.
Da, din "Cireșarii" lui Chiriță, Constantin Chiriță
(rimeaza cu Costi Ioniță și cu Bond, James Bond; poate așa e mai ușor de reținut pentru unii...care oricum nu citesc blogul ăsta... de fapt nu prea citește nimeni, dar măcar îmi fac eu ordine în obiectul asta ce-mi zace între umeri... uneori chiar mă întreb la ce-mi folosește în afară de faptul că se ascunde în nisip din proprie dorință atunci când te aștepți mai puțin să facă asta).
Titlu: Șperaclu poetic egal...stai să deschid cartea ...
Da, aia a lu’ Chiriță... nu vreun dicționar...nu vreau să dau definiții pompoase și inexacte ...”când nu găsim cuvântul care trebuie punem ceva care merge, ca un șperaclu, oriunde și oricând [...] De pildă: minunat ... sau fantastic”.
Ei bine chiar merge ideea lui Chiriță oriunde și oricând... mai ales aici și acum pentru că nu știam ce titlu să aibă postul de azi...
Ce voiam să spun e că imi place voia bună și stările de liniște interioară
(și ce iureș am în cap acum, în timp ce scriu, parcă un stol de vrăbii puse pe harță s-au cuibărit între circumvoluțiuni și ciugulesc și fac prăpăd)
numai că ideile vin tot atât de repede pe cât pleacă...și mă pierd și mă rotesc printre ele și uit ce vreau să spun...încerc să prind ideea...
(ca vrabia râma de sub piatră și omida de pe creangă)
Ideea de azi era despre șperaclul poetic... care la mine a ajuns să fie un șperaclu al stărilor de bine. Definiție - cuvânt magic ce deschide uși ale conștiinței.
E de ajuns un cuvânt pentru ca o poartă să se deschidă, e de ajuns un semn/cuvânt pentru ca ușa să se închidă la loc. Și e timp suficient pentru toate... pentru toate cuvintele care deschid uși și pentru toate cuvintele și semnele care zăvorăsc ușile conștiinței.
Văd în ele, prin și printre ele și le simt aproape. Pot să le ating cu aripa conștiinței.
Le simt alergând furișat, ca o surpriză, pe cele fără aripi sau zburând pe altele, cu zbateri grăbite de aripi. Altele se târâie asemenea omizilor spre lăcașurile îndepărtate ale conștiinței...
(unde nimic nu e uitat sau pierdut)
Așteaptă momentul potrivit...devenirea...transformarea...schimbarea...
Toate merg întotdeauna direct la ușile potrivite. Le deschid și le închid încetișor, cu răbdare... revelație...
Am simțit dincolo de uși...am sur(prins) magia unei conștiințe și m-am aplecat asupra ei cu brațele reci și ochii lipsiți de vedere...am atins-o, m-am agățat de ea și mi-a dat căldură
(n-am furat-o, mi s-a oferit...)
Așa mă simt eu azi... alfel, bine, sferic... „minunat”, plutind în ochii propriei conștiințe.
Atâtea uși am simțit deschizându-se...
P.S.
Acum îmi dau seama...când eram mică Bica mea îmi spunea Satanaihă – cred că și ăsta era un fel de șperaclu poetic, voia să spună, de fapt, că sunt un copil deosebit de trăznăios. : )).
Gata cu traznaia pe azi, bagă cântec...
